Fiecare om caută să iubească cu adevărat și să aibă alături omul iubit. Să trăiască împreună o viață împlinită și să se bucure în doi de fericirile lumii. Chiar și cei care nu cred în suflete-pereche își doresc cel puțin pe cineva potrivit alături, un om plăcut și cald, un iubitor. Ei vor să îi aștepte cineva acasă atunci când vin de la serviciu, să aibă grijă de ei când se simt prost și la rândul lor să le fie drag de sufletul celuilalt. Cu toții își doresc asta. Sau cel puțin visează. Toți sunt oameni.
Sunt oameni care caută o viață întreagă dragostea și nu o mai găsesc. Ei uită că goana asta după sentiment îi influențează total și că de cele mai multe ori anume dragostea în starea ei pură te orbește. Te face moale, te lasă mut în fața realității și nu-ți dă pace să ai grijă de tine. De cele mai multe ori atunci când iubești dragostea e motiv de schimbare și nu scopurile sau ambițiile proprii. Din dragoste cumperi ceva, din dragoste mergi mai des cu prietenii, pentru că probabil printre ei e și ea. Și tot din dragoste tinzi să devii mai bun, mai special, mai inspirat. Dragostea te provoacă să treci dincolo de imposibil, dar oare tot ea te face să revii înapoi?
Ce-ai face dacă ai ști că dragostea nu-ți va trece niciodată pragul? Te vei schimba? Te vei resemna? Ai pleca mai des în concediu, ai călători mai mult, te-ai orienta pe dezvoltarea proprie? Probabil. Ideea că cineva cândva îți va iubi toate neajunsurile depășește dorința de a fi mai bun. Iar principiul a două jumătăți care devin un tot întreg ne limitează să evoluăm. Dacă nu am avea teama că vom muri în sigurătate, în fața noastră s-ar deschide orizonturi noi. Pentru că ne putem depăși numai când trăim senzația deplină a libertății, iar libertatea absolută nu există în dragoste. Pe lângă asta, nimic nu se compară cu sentimentul de a fi îmbrățișat de omul drag, de a te simți în siguranță acolo. Oamenilor le este frică de libertate și prin natura lor își doresc să fie dependenți de cineva. Chiar dacă vor suferi. Însă dincolo de asta, dragostea nu trebuie să te constrângă la ceva, pentru că atunci nu e dragoste. Tot mai des devenim martiri în dragoste, iubind bolnăvicios, uitând de noi, așteptând o iubire universală și trecând de gândul că nu suntem doar doi în univers. În primul rând ești tu.
Ești obligat să te iubești pe tine. Să iubești și să fii omul pe care l-ai iubi. Scoate din tine tot ce e mai bun. Stoarce până la ultima picătură de inspirație. Trebuie să te oprești să aștepți pe cineva care te-ar schimba. Fii omul pe care îl aștepți. Trebuie să prețuiești ce se întâmplă cu viața ta. Trebuie să te oprești să cauți jumătatea ta și să fii tu un tot întreg. Un om împlinit. Și atunci, de-ți va fi într-o zi teamă că niciodată nu-ți vei întâlni jumătatea, vei ști că ce este al tău e pus deoparte. Pentru că tot ce ține de tine ai făcut, pentru că poți iubi cu adevărat.
Sursa articolului
Fiecare om caută să iubească cu adevărat și să aibă alături omul iubit. Să trăiască împreună o viață împlinită și să se bucure în doi de fericirile lumii. Chiar și cei care nu cred în suflete-pereche își doresc cel puțin pe cineva potrivit alături, un om plăcut și cald, un iubitor. Ei vor să îi aștepte cineva acasă atunci când vin de la serviciu, să aibă grijă de ei când se simt prost și la rândul lor să le fie drag de sufletul celuilalt. Cu toții își doresc asta. Sau cel puțin visează. Toți sunt oameni.
Sunt oameni care caută o viață întreagă dragostea și nu o mai găsesc. Ei uită că goana asta după sentiment îi influențează total și că de cele mai multe ori anume dragostea în starea ei pură te orbește. Te face moale, te lasă mut în fața realității și nu-ți dă pace să ai grijă de tine. De cele mai multe ori atunci când iubești dragostea e motiv de schimbare și nu scopurile sau ambițiile proprii. Din dragoste cumperi ceva, din dragoste mergi mai des cu prietenii, pentru că probabil printre ei e și ea. Și tot din dragoste tinzi să devii mai bun, mai special, mai inspirat. Dragostea te provoacă să treci dincolo de imposibil, dar oare tot ea te face să revii înapoi?
Ce-ai face dacă ai ști că dragostea nu-ți va trece niciodată pragul? Te vei schimba? Te vei resemna? Ai pleca mai des în concediu, ai călători mai mult, te-ai orienta pe dezvoltarea proprie? Probabil. Ideea că cineva cândva îți va iubi toate neajunsurile depășește dorința de a fi mai bun. Iar principiul a două jumătăți care devin un tot întreg ne limitează să evoluăm. Dacă nu am avea teama că vom muri în sigurătate, în fața noastră s-ar deschide orizonturi noi. Pentru că ne putem depăși numai când trăim senzația deplină a libertății, iar libertatea absolută nu există în dragoste. Pe lângă asta, nimic nu se compară cu sentimentul de a fi îmbrățișat de omul drag, de a te simți în siguranță acolo. Oamenilor le este frică de libertate și prin natura lor își doresc să fie dependenți de cineva. Chiar dacă vor suferi. Însă dincolo de asta, dragostea nu trebuie să te constrângă la ceva, pentru că atunci nu e dragoste. Tot mai des devenim martiri în dragoste, iubind bolnăvicios, uitând de noi, așteptând o iubire universală și trecând de gândul că nu suntem doar doi în univers. În primul rând ești tu.
Ești obligat să te iubești pe tine. Să iubești și să fii omul pe care l-ai iubi. Scoate din tine tot ce e mai bun. Stoarce până la ultima picătură de inspirație. Trebuie să te oprești să aștepți pe cineva care te-ar schimba. Fii omul pe care îl aștepți. Trebuie să prețuiești ce se întâmplă cu viața ta. Trebuie să te oprești să cauți jumătatea ta și să fii tu un tot întreg. Un om împlinit. Și atunci, de-ți va fi într-o zi teamă că niciodată nu-ți vei întâlni jumătatea, vei ști că ce este al tău e pus deoparte. Pentru că tot ce ține de tine ai făcut, pentru că poți iubi cu adevărat.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu